Love letter to Memory and Presence

I cannot – and could never – fall asleep quickly. As a child, I would often lie in bed, in the dark, sometimes for hours, and stare at the imperfect rectangle of light drawn by my half-open door on the ceiling. I would hear the television sounds and sometimes even my parents go to bed. I don’t remember what I was thinking about, but I suppose both insomnia and daydreaming – memory strongly joining in a little later – were always part of my life.

But my mother or father would often tell me bedtime stories, to help me overcome my insomnias – famous ones such as Cinderella or Snow White, traditional Romanian ones (such as the very frightening for a child Youth Without Aging and Life Without Death or the sad Master Builder Manole) and even stories invented by them. My mother would tell me a tender story about a little girl called Maria who would rescue a canary, in her attempt of making me fall asleep in the afternoon (but naps seemed to me the dullest and most useless activity and I would just ask for more tales), while my father would start telling me stories from his childhood, at night. When we started this ritual, he would lie in bed next to me and begin: ‘In a little town surrounded by snow-peaked mountains…’ and I would immediately interrupt him with great firmness: ‘This is not how you start a story.’ ‘How do you start a story, then?’ my father would ask curiously.

‘Once upon a time when daddy was a little boy.’

And so he began his stories from then on.

Citește articolul în limba engleză

Homo Balcanicus [RO / AL]

„Una dintre cele mai frumoase și duioase fragmente ale literaturii universale în limba albaneză descrie esența relației omului (în special a lui Homo Balcanicus) cu spaima ancestrală a sfârșitului lumii, dar și unul dintre sensurile profunde ale acelui sfârșit.

‚Cutremurul venise noaptea, când dormeam. Am mers la mama în brațe printre ruine și printre țigle care se rupeau din acoperișuri și m-am găsit într-o grădină mare, mare (și cât de mică mi se pare astăzi!), printre alți copii care plângeau.

Eu nu plângeam.

Poate și pentru că eram încă adormit.

Stăteam pe jos, năuc, învelit într-o cuvertură de lână și priveam stelele ceriului. Pământul se legăna din când în când, casele se clătineau ba încoace, ba încolo, lumea aplauda, copiii plângeau, iar eu, pe jumătate treaz, pe jumătate adormit, mă uitam uimit și nu înțelegeam zgomotul acesta. Dar știu că în acea noapte am descoperit, pentru întâia oară, frumusețe stelelor ceriului.

Am stat apoi zile și săptămâni la rând prin corturi și pivnițe, până i-a ieșit lumii groaza cutremurului. Și nu pot spune că pentru mine micuțul nu era aceasta o fericire. Dar a trebuit să ne întoarcem iară într-acea casă cu scări abrupte și colțuri întunecoase. Și am plâns când a trebuit să părăsim corturile’.

Până în clipele în care Kuteli scria aceste rânduri, spaima sfârșitului lumii consumase cam aproape tot atâta hârtie și cerneală cât cântârește astăzi universul online”.

[A.-Ch. Kyçyku, Trialog, 2016, p. 291]

* Mitrush Kuteli, alias Dhimitër Pasko, s-a născut într-o zi de 13 septembrie la Po(g)radec, Albania, acum 110 ani.

* Foto: Mitrush Kuteli cu soția și copii (care dețin copyright-ul fotografiei).

Străduța care duce la casa veche a lui Mitrush Kuteli. Foto: A.-Ch. Kycyku

***

"Një nga copëzat më të bukura e më të dhimbsura të letërsisë së përbotshme në shqip, përshkruan thelbin e marrëdhënies së njeriut (veçmas atij Homo Balcanicus) me ankthin e lashtë të shkatërrimit të botës, por edhe një nga kuptimet e thellë të tij. “Tërrmeti par ardhur natën, kur flinim. Kam shkuar në krahët e nënës, midis gërmadhash e midis qaramidhesh që këputeshin nga strehët e jam gjendur në një kopësht të math, të math (e sa i vogël më duket sot!) midis fëmijësh të tjerë që qanin.

Unë nuk qanja.

Ndofta sepse isha édhe nëpër gjumë.

Rrinja përdhé, i tulitur, vështjellë në një levenxë edhe vështronja yjt e qiellit. Toka lëkundej kur e kur, shtëpitë anoheshin kur këtej e kur andej, bota përpiqte duart, fëmija qanin, e unë, gjysmë-sgjuar, gjysmë-fjetur, vështronja i çuditur e nuk e kuptonja dot këtë zhurmë. Po di se asaj nate kam sbuluar, për të parën herë, bukurinë e yjve të qjellit.

Kemi ndenjur pastaj ditë e javë me radhë nër tenda e nër plevica, gjer i doli botës frika e tërrmetit. E nuk munt të them se për mua të voglin nuk ish kjo një lumtëri. Po u desh të kthehem prapë në nj’atë shtëpi me shkallë të rrepta e me çipe të errëta.

Dhe pata qarë kur u desh t’i lemë tendat”.*

Deri në çastet kur Kuteli** shkruante këta rreshta, makthi i shkatërrimit të botës kish harxhuar gati po aq letër e bojë sa ç’peshon sot gjithësia online".

[A.-Ch. Kyçyku, Trialog, 2016, f. 291]

* Mitrush Kuteli, „Fije nga jeta e Theofil Kostorit”, në Ago Jakupi e të tjera rrëfime, Pronjë letrare, Botim’ i Autorit, Tiranë 1943, f. 45-46.

** Mitrush Kuteli, alias Dhimitër Pasko, u lind si sot 110 vjet më parë (13 shtator 1907) në Po(g)radec.

*** Traducere din originalul în limba albaneză & imagine: A.-Ch. Kuciuk.

Lasgush Poradeci: Poezi/i

LASGUSH PORADECI[1] (1899-1987)

Poradeţii[2] / Poradeci

Asfinţire adormită peste lacul necuprins

Se aştearnă cu încetul, ca o pânză, umbra deasă

Peste Vale, peste Munte, scrumul nopţii ce se lasă

Coborând din cer pe sat, se împrăştie ca nins

Peste tot imensul spaţiu nu mai scoate nici un sunet

În cătun geme o poartă, în lac tace o lopată

Peste Muntele Uscat - o acvilă evadată

Inima mea solitară se scufundă-n al meu suflet

Întreg neamul, toată viaţă adormit-au, zac în scrum

Stăpânire pus-a noaptea pretutindeni

Dar acum:

Împărţind Albania-n două, îşi începe lungul drum

Drina veche, fabuloasă, izvorând din Sân Naum[3].

Aflați mai multe »

Video Gallery

În ochii lui Gentian

Aflați mai multe »

Pages

Caută