Homo Balcanicus [RO / AL]
„Una dintre cele mai frumoase și duioase fragmente ale
literaturii universale în limba albaneză descrie esența relației omului (în
special a lui Homo Balcanicus) cu spaima ancestrală a sfârșitului lumii, dar și
unul dintre sensurile profunde ale acelui sfârșit.
‚Cutremurul venise noaptea, când dormeam. Am mers
la mama în brațe printre ruine și printre țigle care se rupeau din acoperișuri
și m-am găsit într-o grădină mare, mare (și cât de mică mi se pare astăzi!),
printre alți copii care plângeau.
Eu nu plângeam.
Poate și pentru că eram încă adormit.
Stăteam pe jos, năuc, învelit într-o cuvertură de lână
și priveam stelele ceriului. Pământul se legăna din când în când, casele se
clătineau ba încoace, ba încolo, lumea aplauda, copiii plângeau, iar eu, pe jumătate
treaz, pe jumătate adormit, mă uitam uimit și nu înțelegeam zgomotul acesta.
Dar știu că în acea noapte am descoperit, pentru întâia oară, frumusețe
stelelor ceriului.
Am stat apoi zile și săptămâni la rând prin corturi și
pivnițe, până i-a ieșit lumii groaza cutremurului. Și nu pot spune că pentru
mine micuțul nu era aceasta o fericire. Dar a trebuit să ne întoarcem iară
într-acea casă cu scări abrupte și colțuri întunecoase. Și am plâns când a
trebuit să părăsim corturile’.
Până în clipele în care Kuteli scria aceste rânduri,
spaima sfârșitului lumii consumase cam aproape tot atâta hârtie și cerneală cât
cântârește astăzi universul online”.
[A.-Ch. Kyçyku, Trialog, 2016, p. 291]
* Mitrush Kuteli, alias Dhimitër Pasko, s-a născut
într-o zi de 13 septembrie la Po(g)radec, Albania, acum 110 ani.
* Foto: Mitrush Kuteli cu soția și copii (care dețin copyright-ul fotografiei).
"Një nga copëzat më të bukura e më të dhimbsura
të letërsisë së përbotshme në shqip, përshkruan thelbin e marrëdhënies së
njeriut (veçmas atij Homo Balcanicus) me ankthin e lashtë të shkatërrimit të
botës, por edhe një nga kuptimet e thellë të tij. “Tërrmeti par ardhur
natën, kur flinim. Kam shkuar në krahët e nënës, midis gërmadhash e midis
qaramidhesh që këputeshin nga strehët e jam gjendur në një kopësht të math, të
math (e sa i vogël më duket sot!) midis fëmijësh të tjerë që qanin.
Unë nuk qanja.
Ndofta sepse isha édhe nëpër gjumë.
Rrinja përdhé, i tulitur, vështjellë në një levenxë
edhe vështronja yjt e qiellit. Toka lëkundej kur e kur, shtëpitë anoheshin kur
këtej e kur andej, bota përpiqte duart, fëmija qanin, e unë, gjysmë-sgjuar,
gjysmë-fjetur, vështronja i çuditur e nuk e kuptonja dot këtë zhurmë. Po di se
asaj nate kam sbuluar, për të parën herë, bukurinë e yjve të qjellit.
Kemi ndenjur pastaj ditë e javë me radhë nër tenda e
nër plevica, gjer i doli botës frika e tërrmetit. E nuk munt të them se për mua
të voglin nuk ish kjo një lumtëri. Po u desh të kthehem prapë në nj’atë shtëpi
me shkallë të rrepta e me çipe të errëta.
Dhe pata qarë kur u desh t’i lemë tendat”.*
Deri në çastet kur Kuteli** shkruante këta rreshta,
makthi i shkatërrimit të botës kish harxhuar gati po aq letër e bojë sa
ç’peshon sot gjithësia online".
[A.-Ch. Kyçyku, Trialog, 2016, f.
291]
* Mitrush Kuteli, „Fije nga jeta e Theofil Kostorit”,
në Ago Jakupi e të tjera rrëfime, Pronjë letrare, Botim’ i Autorit,
Tiranë 1943, f. 45-46.
** Mitrush Kuteli, alias Dhimitër Pasko, u lind si sot
110 vjet më parë (13 shtator 1907) në Po(g)radec.
*** Traducere din originalul în limba albaneză &
imagine: A.-Ch. Kuciuk.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)