 |
”Am copilărit într-un oraş ce rămânea la fel de frumos şi după ce ieşeai din cinematograf. Unii dintre împătimiţii pânzei magice treceau pragul vechiului cinematograf cu solemnitate, deseori îmbrăcaţi în costum, cravată şi pălărie, exact ca şi cum s-ar duce la o nuntă sau la un priveghi. Întrebaţi unde se duc, uneori răspundeau „Ies un pic afară”, nimeni nefiind sigur dacă era vorba de o dimensiune stranie a lui „Înăuntru” (frecvent asociat cu puşcăria), sau de „Străinătate”. În limba albaneză, cuvintele Jashtë dhe Brenda desemnează şi astăzi, printre altele, Străinătatea şi Închisoarea. Eram un împătimit al cinematografului şi uneori aveam impresia certă că-mi aparţine, dar în felul în care-ţi aparţine eternul patriei din care provii, deşi nu mă simţeam de origine cinematografică. Pierdeam mereu primul sfert de oră al fiecărui film, deoarece urmăream din colţul meu – şi rareori n-am nimerit la colţ – tulburarea de fiinţe orbite pe neaşteptate a celor ce ajungeau cu întârziere, se străduiau să se ţină de pervaze sau de bare inexistente, păşind cu nesiguranţa unor copii ce n-au însuşit bine mersul. Apoi oscilam între două convingeri diametral opuse: intrasem în cinematograf ca să ocolim o catastrofă şi toţi cei de afară erau deja morţi / ne aflam acolo numai noi, nefericiţii decedaţi înainte de vreme, iar toţi cei de afară erau – şi aveau să fie în veci – vii şi fericiţi. În colţul invizibil al cinematografului – pe ale cărui scări şi loji le concepuse bunicul meu din partea tatălui – mi s-a revelat şi simpla lege a artei potrivit căreia trebuie neapărat să se stingă lumina, ca să poţi accesa o lume magică şi să fii cucerit de ea. (Ardian-Christian Kuciuk, O gramatică a exilului în două limbi ”străine”)
Câteva dintre afișele de altădată. Din colecția lui Thomaq Angjele, Pogradec
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu